Dragostea...în trepte

La început, inima îți bate cu putere. Mereu am iubit începuturile. E golul acela pe care îl simți în stomac în orice moment. De când te dai jos din pat, în mașină, la serviciu, așteptând un sms, o întâlnire, o vorbă, un zâmbet, o privire. Le-am spus dragonei, căci fluturașii mi se păreau prea mici pentru revoluția dinăuntrul meu.

Apoi, începe drumul împreună. Timid sau abrupt. Cu pași nesiguri, râsete, petreceri, stat treji până dimineață, deși a doua zi trebuie să fii la serviciu la opt. Cu conversații în care fiecare vrea să descopere și să se lase descoperit. Cu momente în care ai vrea să îi șoptești ceva ce buzele se tem încă să rostească. Cu mii de gânduri și analize morfo-sintactice ale sms-urilor trimise la 2 noaptea. Cu plecat în miezul nopții, în pijamale, la el pentru că...ți-e dor. Și...cu primul Te Iubesc.

Trec lunile și vă simțiți împreună de o viață. Începi să îi cunoști felul de a gândi. Nu mai pui la suflet orice vorbă și nu mai plângi după orice discuție în contradictoriu, gândindu-te că o să vă despărțiți. Te încearcă o oarecare mândrie când toți cei care nu vă dădeau șanse de izbândă se minunează că sunteți încă împreună. Că toate fostele lui sunt geloase pe tine, pentru că te privește altfel. Apoi, într-o zi, îți spune că ar vrea să locuiți împreună.

Primele zile sunt ciudate. Chiar dacă înainte erați mereu împreună. Acum, acasă e cu el. Și n-ai unde să pleci. Dar chipul lui când intri pe ușă, făcutul pieții împreună, gătitul sau poveștile sunt tot atâtea lucruri care fac din ACASA un univers in doi. Unul pe care îl decorați, pe care îl construiți, care devine al vostru mai mult în fiecare zi. Și, într-o dimineață, la 7.36, îți spune că vrea să trăiască toată viața cu tine. Că are și inel. Și se gândește de mult cum să te ceară...dar nu s-a mai putut abține. Iar tu conduci și trebuie să tragi pe dreapta, pentru că îți tremură mâinile și ochi ți s-au împăienjenit. Și strigi DA DA DA. Și ți se pare că niciun DA din lumea asta nu ar putea să exprime tot DA-ul din tine.

Și zilele trec. Nu, nu mai sunteți la început. Dragoneii s-au mai potolit. Se trezesc câteodată când sunteți despărțiți o vreme. În locul lor, însă, s-a instalat o fericire molcomă. Fromată din lucruri mărunte. Ca un pupic pe umărul dezgolit, în totil nopții. Și apoi grija cu care ți-l acoperă. Și mâinile care se caută și rămân împreunate, chiar și după ce ați adormit. Ca un pahar cu suc de fructe proaspete pe care le-a stors special pentru tine. Chiar dacă după ce bei sucul vei spăla tu storcătorul :). Ca un plan pe care îl faceți împreună.

De aici, textul rămâne deschis. Pentru că pe pagina asta....mai am multe de scris.

De la capăt

Vă cer iertare. Vouă, celor care îmi citeați gândurile postate aici. Mi-ați trimis mesaje. M-ați dojenit, m-ați încurajat, ați revenit o dată și încă o dată și până la urmă probabil că ați renunțat să vă întoarceți pe această pagină, pustie de câteva luni. Am tăcut. Mult. Și dureros. Am dat vina pe job, pe timp (sau mai bine zis pe lipsa lui), pe mine, pe el, pe dragoste, pe ritmul infernal al zilelor, pe criză, pe griji, pe nimicurile pe care prefer uneori să le fac în loc să scriu. Am dat vina pe orice, dar nu mi-am dat și un răspuns... Am să încerc să-l aflu. Aici. Scriind mai des. Despre job, despre timp sau lipsa lui, despre mine, despre el, despre dragoste, ritmul infernal al zilelor, criză, griji și toate nimicurile care...odată mă făceau fericită.

Unde e calul alb?

În fiecare zi, ne dorim să fim mai buni ca ieri. Să creștem, să învățăm, să devenim. Eu nu fac excepție. Și printre uneltele pe care le-am folosit mereu în devenirea mea s-au numărat cuvintele. Când eram mai mică îmi spuneam că mi-ar plăca să am o meserie legată de cuvinte. Visam pe atunci să devin scriitoare. Să am o casă pe malul mării și un cal alb. Nu știu de ce intra și calul alb în peisaj. Probabil că privindu-l alergând pe plajă, aș fi găsit inspirația. Anii au trecut și nu m-am făcut scriitoare. Nici nu am încercat... Casa de pe plajă încă mă așteaptă, iar calul, calul aleargă pe alte meleaguri. Cuvintele însă...și-au ținut partea din învoială. Acum îmi câștig existența de pe urma lor, chiar dacă altfel decât mi-am imaginat la început. Am început însă să descopăr și cusururile micului meu aranjament. Nu m-a avrtizat nimeni că dacă am să fiu nevoită să scriu la muncă s-ar putea să îmi pierd plăcerea de a o face. De fapt nu să o pierd. Ci să o ascund bine. Pentru că, la muncă, am nevoie de un altfel de scris.

Am căutat în mine zilele astea. Am descoperit-o, undeva, pitită. Promit să o scot la lumină. Simt că am nevoie însă de un ajutor. Poate ar fi momentul să apară calul alb în peisaj...

Aștept primăvara...

A trecut toamna si apoi o iarnă geroasă peste blogul meu. M-am cuibărit în brațele unei fericiri molcome și am uitat de mine și de voi...și de blog. Am uitat să scriu despre lucruri mici, motive de bucurie, de emoție sau de dor. M-am avântat în noua mea viață și m-am lăsat dusă de iureș. Aproape că am uitat să mai trăiesc. Sunt mândră de tot ce am reușit în ultimele șase luni. Poate pentru prima dată în viață am bifat câteva dintre rezoluțiile de anul nou. De fapt chiar am găsit zilele trecute în agendă o listuță. Din cele pe care mama mă îndemna mereu să le fac: să scriu ce îmi doresc, ce vreau să realizez...căci, dacă le văd, obiectivele îmi par mai ușor de realizat. Le făceam mereu cu oarecare neîncredere. De data asta însă...am citit listuța și am zâmbit: anul trecut am făcut aproape tot ce era în ea.

Așa că am o nouă viață. Dar nu prea am timp să mă bucur de ea. Timpul...a devenit dușmanul meu de moarte, dar și lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Și totuși...când îl am, îl pierd. E ciudat cum îmi lipsește atât de mult, iar când îl prind în sfârșit, îl risipesc pe nimicuri.

Așa că...fac o nouă listuță. Vreau să prind timpul și să îl țin de picioare. Să meargă în reluare. Să mă lase să mă bucur de viață și de ce a mai rămas din Magda de demult. Am o listă întreaga de lucruri pe care vreau să le fac iar. Încep cu locurile unde vreau neapărat să merg în următoarele câteva luni. Aștept primăvara și între timp...sondez. :)

Așa deci:

La Veliko Tarnovo o să beau într-o dimineață cu soare o cafea pe o terasă și am să mă uit spre cetatea asta care pare foarte frumoasa.

Și tot la vecinii bulgari, dar mai la vară o să dau o raită până la Nessebar.

Iar la vară sigur mă bronzez in Grecia. Inca ma mai gandesc pe care insula. Aici, aici....sau poate aici. Sau....

Iar până atunci... am mai rămas doar o lună până la my precious.



P.S: Bine te-am regăsit!

Guest post- În marşarier către destinaţie

Un guest post by my brother, pentru că de câţiva ani cu un ochi plângem şi cu celălalt plângem şi mai tare, de fiecare dată când ne uităm la un meci al naţionalei.

*
Echipa naţională de fotbal a României a remizat, după un meci dezamăgitor pentru unii, cu reprezentativa Albaniei. Dezamăgirea presupune, însă, să te amăgească ceva de la bun început, or "naţionala" nu mai are de mult timp argumente să facă asta. Evident că m-am bucurat când am deschis scorul, dar pândea ascuns gândul că este nedrept pentru ceea ce s-a jucat. Sub o aparentă dominare a cursului jocului, România a părut fragilă, ca un castel de cărţi de joc, peste care urmează să sufle cineva. Fragilitatea nu vine din lipsa de talent sau pricepere, a jucătorilor sau antrenorului, ci din profunzimea sistemului. Cei care evoluează în ţară sunt păcăliţi de banii care li se flutură în faţă că fac performanţă, iar "stranierii" sunt puşi ca aparatele de aer condiţionat pe o casă de chirpici, să dea bine.

Fotbalul, asemenea tuturor sporturilor din România suferă cumplit de amatorismul şi privitul înapoi care ne caracterizează, diferenţa o fac banii şi popularitatea de care se bucură fiecare. Ce-i drept, câteva dintre ele au fost resuscitate temporar de performanţe surprinzătoare, pentru ca în scurt timp să reintre în coma ignoranţei şi a amintirilor frumoase. La drept vorbind, rezultatele cu care ne-am putut mândri în ultima vreme nu au fost chiar autohtone, performerii noştri sunt fie sportivi care se antrenează în afara ţării, fie reuşite de excepţie în ciuda lipsei de susţinere.

Nu putem vorbi despre baschet, rugby, volei şi altele asemenea lor, pentru că suntem inexistenţi. Revenim la fotbal, un exemplu reprezentativ, în ciuda popularităţii lui. Ne amintim cu plăcere dar comparăm cu tristeţe trecutul cu prezentul, iscodim cu luare aminte în stânga şi în dreapta şi încercăm să aplicăm şi noi reţeta, dar rezultatul se lasă aşteptat. Despre viitor? Numai de bine. Suntem cei mai buni când plănuim, promitem, ne prefacem că lucrăm. Ne aşezăm, frumos, pe bordură şi-l lăsăm pe Dorel să facă după cum îl duce capul. Cumpărăm piese străine şi ne întrebăm de ce nu "toarce" şi căruţa noastră ca bolizii de afară.

Calitatea produsului intern nu ar trebui să se bazeze pe bunăvoinţa unor profesionişti privaţi care să antreneze 20 de copii timp de câţiva ani, dintre care, cu noroc, unul sau doi să ofere satisfacţie. Formarea, creşterea şi folosirea sportivilor proprii ar trebui încurajată, asistată, impusă chiar. Sistemul ar trebui să facă asta, aici ar trebui să îşi concentreze atenţia cei responsabili. A folosi moştenirea lăsată de generaţiile trecute pentru a mirosi ce se mănâncă la masa bogaţilor este o practică ce ar trebui uitată.

Înaintăm cu spatele către un punct pe care l-am fixat în oglinda retrovizoare. Până când?

Azi

Astăzi cred...că fericirea nu cere voie şi nici nu oferă explicaţii atunci când vine sau pleacă. Că dacă eşti prea preocupat să o cauţi în cei din jur, ai să o ratezi înăuntrul tău. Că dacă ai să priveşti suspicios la bucuriile pe care ai impresia că nu le meriţi, ai să uiţi să le oferi la rândul tău. Că dacă te vei frământa în continuu, căutând căi prin care să placi persoanei iubite, n-ai să observi iubirea din privirea sa. Că dacă ai să te întrebi la nesfârşit dacă şi celălalt e fericit, ai să-ţi pierzi puterea să-l faci să fie aşa. Că dacă nu te iubeşti pe tine, nu poţi să ceri nimănui să te iubească.

Azi ştiu... că oricât ţi-ai dori ca unele lucruri să nu se schimbe, nu poţi controla totul pe lumea asta. Şi ştiu că, trăind cu gândul la schimbarea ce va să vie, uiţi să simţi, să te laşi dus de val, să te bucuri. Mai ştiu că atunci când cineva îţi spune că te iubeşte, nu trebuie să te temi că nu o va face pentru totdeauna, ci să te bucuri că atunci şi acolo, fie chiar şi pentru un moment numai, acel om te iubeşte. Ştiu că „mâine” nu are niciun sens fără un „azi” în care să fii fericit.

Azi...mă opresc. Şi trăiesc.

Nimic nu e pentru totdeauna

Colecţionez stări. Trăiesc de pe o zi pe alta la nivel emoţional. Nu ştiu dacă mi-am dorit vreodată siguranţa unei iubiri, sau dacă tocmai faptul că aveam mereu impresia că îmi scapă mă făcea să mi-o doresc mai mult. Iubirea mare vine la pachet cu o angoasă. Cu teama că într-o zi va dispărea. Dacă nu ţi-e frică, înseamnă că nu iubeşti destul. Dacă nu ţi se taie răsuflarea doar la gândul că mâna pe care o strângi ar putea să-ţi dea drumul, că privirea pe care o cunoşti ar putea să se îndrepte în altă parte, sau că, în fine, trupul pe care îl ţii în braţe ar putea să lase patul gol, atunci e timpul să mai cauţi. Sau poate ăsta e doar cazul meu. 

Cumva, am ştiut mereu că nimic nu ţine o veşnicie. Iar lucrurile bune sunt în general scurte şi intense. Celelalte, care rezistă în timp, sunt convenţii. Între oameni, între sentimente. Laşi de aici şi pui acolo. Scazi în intensitate şi creşti în comoditate. Aduni lucruri, pierzi emoţii.

Mă emoţionează întotdeauna când văd doi bătrânei care se ţin de mână. Văd în spatele lor poveşti. Pe care le-aş vrea romantice. Poveşti care să-mi contrazică teoria. Şi să-mi arate că dragostea poate să fie pentru totdeauna.

Nu sunt o laşă. Deşi mi se taie genunchii la gândul că toate se termină într-o zi, merg înainte ca o bezmetică. Prin ceaţă sau pe lumină. Cu fruntea sus şi cu ochii aţintiţi înainte. Vezi tu, nimic nu e pentru totdeauna, dar unele lucruri sunt eterne!

Daca eram...

Am citit pe well of words un post dragut si l-am preluat.


Zodia mea este: Varsator. La propriu. Ptietenii stiu de ce. :)

As vrea: Sa fiu fericita cu mine si cu cei din jur.

Pastrez: Vise in cutii.

Mi-aş fi dorit: Sa le deschid si sa las visele sa zboare.

Nu-mi place: Sa imi pierd speranta.

Mă tem: De esec.

Aud: Voci. :)))

Îmi pare rău: Cand fac o gluma proasta. Chiar daca e zisa bine.

Îmi place: sa zambesc.

Nu sunt: rea. Nu pot sa fiu. Uneori sunt fraiera, de "nerea" ce sunt :)

Dansez: oricand.

Niciodată: nu spun niciodata.

Plâng: cand mi se pune un nod in gat.

Nu-s întotdeauna: pe faza. Liftul din nori face cateva secunde...

Nu-mi place la mine: ca ma subapreciez. Tare.

Sunt confuz: cateodata. Am nevoie de cineva care sa descomplice lumea din jur.

Am nevoie: de libertate.

Ar trebui: sa iubim mult.

Dacă eram un anotimp: primavara. Atunci se petrec revolutiile!

Dacă eram o luna: mai. Cu parfum de tei.

Dacă eram o zi a săptămânii: as fi vrut sa fiu alta :)

Dacă eram o parte a zilei: eram dimineata tarzie.

Dacă eram un animal marin: eram un calut de mare.

Dacă eram un animal de uscat: eram o pisica.

Dacă eram o virtute: eram toleranta.

Dacă eram o planetă: N-as fi suportat sa fiu prea departe de soare.

Dacă eram un lichid: m-as fi varsat cu siguranta. :)

Dacă eram o piatră: as fi fost greu de slefuit.

Dacă eram un metal: nu as fi fost unul stralucitor.

Dacă eram o pasăre: as fi multumit cerului pentru aripi.

Dacă eram o plantă: eram agatatoare.

Dacă eram o stare a vremii: eram o ploaie de vara.

Dacă eram un instrument: eram violoncel.

Dacă eram un sentiment: m-as fi strecurat in sufletul lui si nu as mai fi plecat niciodata.

Dacă eram un cântec: eram soundtrackul vietii mele.

Dacă eram un film: nu s-ar fi scris inca scenariul.

Dacă eram un oraș: eram sigur Barcelona.

Dacă eram un gust: eram dulce acrisor.

Dacă eram o aromă: eram de vanilie.

Dacă eram o culoare: eram zmeurie.

Dacă eram un material: eram matase.

Dacă eram o parte a corpului: eram gropita de deasupra claviculei.

Dacă eram un drog: erai deja in Nirvana.

Dacă eram un accesoriu: as fi fost un ceas.

Dacă eram o expresie a feţei: eram un zambet negresit!!

Dacă eram un personaj de desene animate: eram Pucca.
Dacă eram o formă: eram o linie serpuita.

Dacă eram un număr: cu totii suntem un numar la un moment dat.

Dacă eram o mașina: eram o broscuta.

Dacă eram o haină: eram o esarfa. Hmm asta e accesoriu dar a mai fost intrebarea asta. :)

Regula acestui post: "Daca l-ai citit, il faci!"

Pe fuga

Aseara in timp ce asteptam metroul si priveam la oamenii grabiti din jurul meu m-a cuprins o liniste deplina. Am o gramada de lucruri pe cap, dezamagiri, suparari trecatoare, griji si o doza consistenta de nesiguranta. Dar sunt fericita.

Fericirea este suma unor lucruri mici. Marunte. Aparent nesemnificative. Fara de care ai putea trai, cu siguranta... Dar care creaza dependenta odata ce le-ai experimentat. O privire doar pentru tine. Un smoothie de coacaze intr-o dupa amiaza cu soare lenes. Un alint. O imbratisare atunci cand ti se taie genunchii. O carte care iti picteaza in suflet povesti. O fotografie veche din care iti zambeste un tu fara varsta si fara griji. O mana care o prinde pe a ta, seara dupa ce ai pasit spre vise. Un drum necunoscut, cu muzica si asteptari. Un zambet cand ai draci. Un sarut cand nu-l ceri. Doua corpuri care se confunda din cand in cand. Libertatea de a nu spune nimic o ora, doua sau cinci fara sa te temi ca vei fi judecat. Locuri. Oameni. Vorbe. Si multe simtiri.

România, drum închis...

Scriam acum ceva timp, când eram acoperiţi de zăpezi, că România ar trebui să funcţioneze doar pe timp de vară. Retrag. Rectific. Reformulez. România ar trebui să se închidă de tot. Pentru că este un pericol pentru proprii-i cetăţeni. Şi nu orice pericol. Unul de viaţă. Şi, mai ales, mult mai trist, de moarte.

Fac parte din generaţia care a crescut odată cu tranziţia. Tranziţie care, lexical vorbind, ar trebui să implice o schimbare, o trecere de la ceva la altceva. De perioada de la care facem trecerea nu-mi amintesc mai nimic. Am doar o colecţie de reprezentări, culese de prin cărţi, filme sau discuţii la care am asistat. Şi amintirea vagă a unei banane primite de la o vecină, pe care am împărţit-o cu frate-meu, şi mi-a părut cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Despre perioada spre care ne îndreptăm nici atât. Doar vise, speranţe şi aşteptări. Şi un sentiment penibil că e tot mai departe.

În România se moare. Se moare în multe feluri. În spitale, pe şantiere neasigurate, luaţi de ape. Urmează să se moară de foame, de frig, de deznădejde, de revoltă. Mor proiecte, mor idei. Mor speranţe una câte una. Iar într-o clădire imensă, undeva în centrul Bucureştiului, un grup restrâns moare de plictiseală. Atât de tare încât, atunci când ar trebui să voteze legi care depun familii întregi în ghearele disperării, parlamentarii mai aruncă un ochi la Cupa Mondială, pe laptop. A naibii ţară asta, în care nu pot şi ei să se-nâtlnească la o bere, la terasă şi să mai crească un impozit. Sau la bufetul din palatul parlamentului, să mânânce un ecler de 0,45 lei şi să mai taie din salarii, plângându-se în timpul ăsta că ciorba de 1 leu şi friptura de 2,5 nu mai sunt ce-au fost.

E plină ţara de gropi. Dar cele din asfalt nu-s nici pe departe atât de mari precum prăpastia dintre guvernanţi şi românul prost care s-a dus la vot. Se surpă drumuri şi cad poduri, pentru că da, iarna ninge, vara plouă, râurile se umflă şi năvălesc peste case, drumuri şi tot ce le mai iese în cale. Mai puţin peste digurile pe care nimeni nu le construieşte când e uscat, pentru că, nu-i aşa, dacă a venit o dată apa, nu se mai întâmplă a doua oară. Mai bine cărăm saci când râul stă să se reverse. Mai facem o cruce, mai aprindem o lumânare, mai facem o şedinţă de Guvern şi ne dăm la televizor tunând şi fulgerând (de parcă asta mai lipsea) că trebuie luate măsuri. Şi apoi, cu un tupeu frate bun cu cinismul şi văr primar cu nesimţirea, le mulţumim jandarmilor care nu dorm de nopţi întregi, cărând saci cu nisip şi transportând evacuaţi. Aceiaşi cărora le tăiem salariile cu 25%. Poate ar trebui şi ei să lase un sfert din oameni să se-nece?

E un drum ca oricare altul şi tranziţia asta. Şi drumul poate fi frumos. Atunci când ştii că ai o destinaţie. Când aşteptarea, chiar dacă-i presărată cu serpentine şi rău de maşină, te face să priveşti încrezător înainte. Când însă, de pe marginea drumului, îţi aţin calea doar indicatoarele „Atenţie, cad pietre!” şi „Drum închis”, iar şoferul îţi spune că şi-a luat permisul la Piteşti şi a dat pe gât vreo trei pahare, te gândeşti serios să deschizi uşa şi să sari din mers.

Despre dragoste, fără demoni

Să scrii despre dragoste e ca privitul într-un ochi de apă. Dacă la început o să-ți întoarcă un chip zâmbitor și o imagine clară ca de oglindă, e de ajuns o adiere, sau chiar propria-ți răsuflare pentru ca totul să se onduleze. Nu mai știi unde sunt ochii, iar zâmbetul se transformă într-un rânjet bizar.

Când eram mică bunica îmi spunea poveşti. Am învăţat repede să citesc, pentru că, avidă de cuvintele care se perindau prin mintea mea şi colorau tablouri năstuşnice, bunica aproape că nu mai ţinea pasul. Poveştile triste îmi plăceau cel mai mult. Plângeam cu cartea-n faţă până când rândurile deveneau neclare şi mult timp după ce îi închideam coperţile îmi stăruiau în minte personaje, cuvinte şi trăiri.

Nu ştiu în care moment al copilăriei mele am stabilit că o „iubire mare” nu e totală dacă nu e tragică. A fost ceva care mi-a rămas în subconştient şi mi-a marcat, fără să îmi dau seama, experienţele de peste ani. Am respins mereu „relaţiile călduţe”, confortul psihic pe care ţi-l dă faptul că cineva acolo te iubeşte...chiar dacă tu nu simţi la fel. Am respins oamenii care îmi făceau pe plac, cei care se chinuiau să mă mulţumească, cei care îmi ofereau totul pe tavă. Am căutat fluturaşi, pasiune, demenţă :) Mi-am luat şi porţia de plâns.

I-am dispreţuit în secret pe cei care se mulţumeau cu o fericire molcomă. Şi m-am felicitat în gând că nu acceptam compromisuri. Povestea mea era pusă bine deoparte. Şi urma să vină, mai devreme sau mai târziu. Am crezut că am găsit-o, o dată sau de două ori. Dar s-a dovedit a fi un surogat, plăsmuiri alimentate de imaginaţia mea, nerăbdătoare să ajungă la destinaţie. O singură problemă nu mi-am pus niciodată. Odată ajunsă acolo, am să-i fac oare faţă?


Am plecat la drum cu premise greşite. Dragostea nu înseamnă fluturaşi în stomac. Fericirea nu înseamnă nebunie. Sau nu înseamnă numai asta! Beţia simţurilor nu durează mai mult de 11 minute, după care vrei fie să fumezi o ţigară, fie s-o ştergi turceşte şi să nu laşi vreun bilet. De teamă sau plictiseală. Nici nu mai contează până la urmă. Drumul e întotdauna mai frumos decât destinația, pentru că e presărat cu speranțe, cu anticipație, cu întrebări care nasc alte întrebri, la care nu te chinui să găsești răspunsuri. Oricât de poftă ți-ar fi de un fruct, după ce mănânci un kilogram, s-ar putea să ți se-aplece.

Suntem o specie de fricoși. Căutăm frenetic fericirea, deși nu știm s-o definim. Iar când pare să se instaleze, abandonăm tocmai pentru că ne temem că, neștiind s-o recunoaștem, am confundat-o cu altceva. Aș vrea să cunosc un om care să îmi spună: Sunt fericit! Nu mă tem. Nu vreau să fug. Nu caut alte fericiri. Am tot ce-mi trebuie aici. Un om care să simtă asta, fără să aibă impresia că a renunțat la ceva.

Dincolo de bariera care ne paralizează simțurile, e un ocean. Fără valuri, fără spasme. Unii i-ar spune plictisitor. Dar sunt cei care n-au avut curaj să se afunde. E simplu să pui etichete. Și mai simplu e să fugi. Să nu încerci niciodată, să te pui la adăpost. O poți face sub pretextul că ești liber. Dar n-ai să afli niciodată în ce consta înlănțuirea.

M-am întrebat întotdauna de ce dragostea nu are formă de plural. Asta în timp ce iubirea are. De ce poți să iubești de mai multe ori, dar Dragostea e doar o dată. E acea dată când ești gata să treci bariera și să te afunzi fără frică în ocean.

Gândesc, deci mă duc la Bălăceanca!

Cogito, ergo mă duc la dracu! Şi mă perpelesc la foc mic. Musiu Descartes ar fi trebuit să ştie mai bine. Sau să fi introdus o notă mică de subsol, în al său Discurs: „Nu se aplică în cazul femeilor. De fapt, e strict interzis, merde!”

Statul pe gânduri, aşadar, ar trebui să fie destinat exclusiv bărbaţilor. Că doar de asta filosofii trăiesc câte 90 de ani, iar muierile gânditoare mor tinere. De scenarită. De ce? Păi e simplu. Pentru că minţile noastre funcţionează diferit. Să luăm „nemurirea sufletului” de exemplu. Un bărbat o să se gândească la asta 30 de secunde şi o să spună că, întrucât sufletul e o entitate asupra cărei existenţă nu ne putem pronunţa cu certitudine, şansele ca el să existe şi să fie şi nemuritor pe deasupra sunt fix egale cu alea să nu. Punct şi hai să dau o teorie a relativităţii, zic. Măcar să zboare nişte avioane după exerciţiul meu de gândire. O femeie o să se gândească unde-i sufletul ăsta, cu ce-l hrăneşti, cât de tare te doare dacă ţi-l rupe cineva, cum ajunge să ţi-l rupă, dar de ce ar vrea să facă asta, egoism?, indiferenţă?, clar nu-i pasă!, dar parcă am văzut eu un semn!, dar oare el are?, îl doare?, îşi dă seama când mi-l rupe pe al meu?, il iubesc?, mă iubeşte?, îmi stă bine părul?, m-am îngrăşat? o să rămân singură?, o să mă mărit înainte de prietenele mele?...stai... ce trebuia să demonstrez? Aha. Fix.

Înainte să aruncaţi cu pietroiul legat cu fundă roz, pe care scrie misoginism, vă spun că ştiu că nu e întotdeauna aşa. Am auzit şi eu de Marie Curie, dar...dacă nu-ţi alegi să construieşti vreun satelit sau să descoperi un cromozom, gânditul, aşa de dragul despicării firului în paişpe dăunează grav sănătăţii mintale. Ce paradox!

Recunosc că sufăr de această boală. Analizez morfologic şi sintactic până şi cea mai banală interjecţie, clasific, interpretez, fac mental notes, revin cu adăugiri, despart în silabe, împart în categorii, uit de unde am plecat...

My 17th of June resolution? Să nu mai gândesc deloc. Măcar o vreme. De inventat locomotiva cu abur mi-au luat-o alţii înainte...aşa că pierderea n-o să fie mare!

Să nu strigi fericirea...

Nu striga fericirea pe nume...că fuge, a spus un om mare, cu barba albă. Pune-o în priviri, în gânduri și în vise. Și șoptește-o din când în când, atunci când crezi că nu te-aude nimeni.

Eu vorbesc tare. Poate pentru că sunt cam surdă de-o ureche. Sau poate pentru că, înăuntru-mi, gândurile învălmășite strigă și se-agită și vreau uneori să le acopăr.

Visez mult. Frenetic. Și visele învolburate se ascund printre cuvinte, se pierd printre așternuturi, urcă și coboară pe alei pe care le-am construit cu ochii minții. Nu prea m-am obișnuit cu visele care se împlinesc. Mi-e frică de ele ca de apa mării, noaptea, când luna se ascunde-n nori. Când tot ce vezi în față e o întindere neagră care te cheamă cu nemărginirea ei, dar nu îndrăznești să faci vreun pas spre ea.

Fericirea e la 20 de centimetri de noi. E într-o suflare care pleacă din plămânul tău. E caldă și rece în același timp. Și porii mei o-așteaptă de la începuturi. Și-atunci de ce ne ținem amândoi respirația?

Atâta liniște ar putea să umple o viață de om. Și fericirea poate că n-ar fugi. Dar nici n-am ști că e acolo.

Eu vreau să strig fericirea. Atât de tare, încât să mă acopere de tot. Să nu mai știu altceva. Și-apoi să mă afund în marea asta care mi se deschide-n față. S-o sorb, s-o las să mă pătrundă și să fiu una cu ea. Și dac-am să mă înec va fi doar pentru că, în beția asta de simțuri, mi-am pierdut dorința de a mai înota.

Mă-ntreb dacă bătrânul cu barbă albă știa să-noate.

Asta e? :)

La început e ca un vânticel lin care se abate din când în când peste o pajiște, primăvara. Și mângâie firele de iarbă, fără să le îndoaie. Le dezmiardă. E atât de fin și aproape imperceptibil. Ca atunci când trasezi linii imaginare la 2 milimetri de pielea lui. Și nu îndrăznești să îl atingi. E și aproape și departe. Și al tău și al nimănui.

E golul din capul pieptului, când simți că ți se taie răsuflarea. Dar alergi cu pași de uriaș spre necunoscut. Spre un necunoscut pe care ai vrea să îl descoperi, să îl înveți pe de rost, să îl adulmeci, să îl sapi în buricele degetelor ca să-l recompui apoi, din nou și din nou, în vis.

E înfrigurarea care te cuprinde și îți paralizează existența. Și nu mai știi să simți decât prin el. Pentru el. Cuvintele îți par mici și nedemne de așa trăiri. Și-ai vrea să strigi tuturor, pe stradă, din mașină, în case, în Univers. Dar nicio limbă nu poate parcă să exprime sublimul dinăuntrul tău. Așa că taci și îți zâmbești complice. Iar lumea capătă culori pe care nu le-ai mai văzut vreodată. Rotunde și pline. Suprasaturate. Stau să explodeze. Să te acopere. Să te umple.

E o atingere, un zâmbet sau o vorbă spusă-n șoaptă. O îmbrățișare care a prins, în sfârșit, sens. Și promisiunea că visele nu își au locul numai în cutii.

Vise și cutii

Și foaia se încăpățâna să rămână albă. Ar fi aruncat cuvinte la-ntâmplare, ca pe niște cârpe uzate...doar ca să umple golul. Dar cuvintele astea, altădate ușoare ca un fulg, se transformau în bolovani și rămâneau în adâncuri.

Când construiești bucăți de vise din cioturi de cuvinte adunate, ai vrea să le coși una de alta și apoi să le lași să zboare liber. Dar nu întotdeauna bucățile se potrivesc. Câteodată unele sunt prea grele și le trag în jos pe toate. Știi zgomotul acela surd, când un vis se prăbușește pe podea? Și apoi pașii grăbiți ai trecătorilor îl fac una cu pământul? Eu l-am auzit de câteva ori. Și-mi sună și acum în minte. E ca un vaiet, și nu știi cine geme. Visul ciuntit sau pământul care îl primește. Sau poate sufletul care l-a construit.

Dacă ai ști de câte ori mi-am zis că nu mai vreau să visez. Înciudată de propria-mi neîndemânare. Poate dacă aș ști să le cos mai bine și visele mele ar zbura mai mult. Poate dacă le-aș decupa mai aproape de realitate, ar avea mai multă forță să se-nalțe. Poate dacă aș avea mai mult curaj, n-ar rămâne în cutii.

Poate că-ntr-o zi o să-nvăț. Și poate că atunci visul meu se va întoarce să mă ia și pe mine în el.

Poker-ul care ne doare

Disclaimer: Nu sunt critic de film și nici măcar conumator înrăit. Dar am (încă :P) un creier și în el un flitru. Așadar:

Poker e un film care te doare. Și nu pentru că ar fi o oglindă prea fidelă a unei societăți pe care o deplângem cu toții la țigară, pe bloguri sau la televizor. Ci pentru că e un film făcut PENTRU această societate. Publicul pe care și l-a proiectat Nicolaescu este format fix din oamenii de care ne plângem zi de zi. Spălați pe creiere de discursuri populiste, reality show-uri și telenovele ieftine cu țigani și mafioți. E o colecție de bancuri vulgare spuse, adesea, fără talent. Despre viață, politică și sex. Și despre o țară de care toți își bat joc. Și, culmea, publicul râde. Te trezești râzând și tu...după care îți vine să plângi. De milă, de nervi și de faptul că, fără să vrei, ai fost încadrat în această categorie. A proștilor, înregimentați într-un sistem pe care nu-l înțeleg și care își bate joc în fiecare zi de ei, sau a plictisiților care, oboșiți să se mai răzvrătească înghit zilnic mizeriile servite cu zâmbetul pe buze de hienele care își împart, la vârf, ciolanul.

Da, e o oglindă a unei societăți. Dar e o dovadă de aroganță absolută să o validezi în felul ăsta. Este ceea ce fac, în fiecare zi, conducătorii noștri. Ne-o trag pe la spate de nu ne vedem și nici măcar nu mai au decența să ne spună...Pardon!
Iar noi râdem. Pâine și circ. Și să ne distrăm bine!

P.S: Jojo este genială în rolul moldovencei. La cât de bine joacă, nici nu mai trebuia să ne arate sânii și fundul aproape jumătate din film.

Un joc

-Știi jocul ăla cu îmi place/nu-mi place? Trebuie să spui un lucru care îți place și unul care nu. Eu astăzi vreau să-i schimb regulile. Pentru că știu sigur că în lumea asta sunt mai multe lucruri care-mi plac decât cele care îmi repugnă. De fapt aș vrea să spun numai lucruri care-mi plac. Poate în felul ăsta o să vad și viața în alte culori. Ce nu spui nu există, nu-i așa?

-Dar nu, nici așa nu merge. Ar fi plictisitor să fie în lume doar lucruri care-ți plac.

-Și atunci?

-Atunci, pentru fiecare lucru care nu îți place, găsește cel puțin două care-ți plac. ..


Îmi place marea și briza, când se înserează, vara, și mi se face pielea de găină, dar nu mă-ndur să plec de pe chaise-longue. Îmi place soarele călduț care se strecoară în diminețile de vară în sera de acasă unde pot sta jos, pe o pernă, să citesc în timp ce-mi beau cafeaua. Nu-mi place mirosul de hamsii prăjite care-mi intră-n păr și-n haine.

Îmi place să mă plimb primăvara pe sub pomii înfloriți. Îmi place Iașiul în luna mai, când înfloresc teii și-mi aduc aminte cum mă plimbam de mână cu bunica mea, care-mi povestea de Basarabia ei, de speranță și vise, de oameni care-au fost și de lumi care-ar putea să fie. Nu-mi plac oamenii care n-au idealuri.

Îmi place să conduc, singură în mașină, cu muzica dată tare și gândurile care-mi zboară aiurea. Îmi place să scriu. Despre el, despre noi, despre lume și despre vise. Și despre ce îmi place . Nu-mi place să mi se vorbească de sus.

Îmi plac oamenii buni, pentru că sunt frumoși și strălucesc într-un fel aparte. Îmi plac vorbele spuse din suflet. Nu neapărat cele frumoase. Pentru că sub o vorbă măiestrită, uneori se-ascund ironii și malițiozități. Nu-mi plac bărbații care-mi spun prea repede ”te iubesc”.

Îmi place să descopăr orașe și locuri și să mă cufund în ele. Să ajung să fiu de-acolo. Să vorbesc cu oameni, dar mai ales să îi ascult. Îmi plac poveștile. Și cele triste, căci lacrimile nasc versuri, adesea. Nu-mi place să fac rău.

Îmi place să iubesc. Să descopăr detaliile, să ating, să simt, să gust, să văd. Îmi place să dau până la ultima suflare și nu regret niciodată. Nu-mi place să mă cred mai bună decât alții, deși o fac uneori.

Îmi plac defectele. Și toate imperfecțiunile care fac un om sau un lucru să fie unic. Natura nu e simetrică niciodată. Nu vreau să schimb nimic, ci doar să-nvăț să văd, în fiecare zi, din unghiuri diferite. Nu-mi plac oamenii care judecă gratuit.

Îmi place să privesc lumea printr-o lentilă și să mă joc cu razele soarelui, până când totul se aranjează cum aș vrea. Dar nu mi-e teamă să fiu surprinsă. Îmi place aflu ce gândești la un moment dat, dar o să prețuiesc întotdeauna misterul. Nu-mi place să mi se ia libertatea.

Îmi plce să visez și să construiesc lumi. Uneori mă pierd în ele și am nevoie de ajutor ca să revin. Nu mi-e teamă să cer ajutorul. Îmi place drumul către ceva, deși încă mă tem de destinații. Nu-mi place să mint.

Îmi place îngehțata. Și compotul de vișine. Și tot ce e dulce-acrișor. Nu-mi place spanacul.

Îmi place viața și mă străduiesc să trăiesc în fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Să învăț, să cresc, să ajut să crească. Mă mai împiedic uneori și fac o grămadă de prostii. Mă enervez, mă îmbufnez, o iau de la capăt. Îmi place să complic lucrurile și că am nevoie de cineva să mi le descomplice. Nu-mi place să cred că asta e tot.

Ție ce îți place?

Cer pictat cu stele

Ce gândești tu, străine, în noaptea asta pictată cu stele, când am tăcut amândoi? Spre cine-ți zboară gândul, când se lasă liniștea în jurul tău? Fixezi lumina călătoare a vreunui colț de lume și lași o muzică, oricare, să te pătrundă încet, ca mângâierile unei amante duioase. Nu te frămânți și nu-ți dorești să fii în altă parte, dar porți în tine amintirea unui moment de fericire. Plin. Rotund și viu. Dar scurt, atât cât să nu moară niciodată.

La ce visezi, străine, când ții ochii larg deschiși? Când ești mai treaz ca niciodată. Când simți în palme o atingere pe care ai crezut-o uitată, iar în adâncuri vijelie. Nu vrei să îți lași ploapele să cadă, nici moleșeala să se-nstăpânească peste simțuri. Dar coada ochiului îți joacă feste. Și, printre gene, arunci priviri lungi către o viață care ar putea să fie. Cum, n-o s-o știi, poate, niciodată.

Eu nu te judec, străine. Și nici nu am să-ți cer nimic. Te ghicesc, în oglinda retrovizoare, printre rotocoale de fum. În față e marea. Marea mea. Și cerul. Pictat cu stele.

Frânturi din altă viaţă

S-a aşezat în faţa geamului şi şi-a lipit fruntea de sticla rece. Afară era soare, dar se simţea îngheţată. O dureau buricele degetelor. Ca de la o mângâiere interzisă. Şi ochii. De atâtea și atâtea priviri furişate.

„Hai!” şi-a zis. „De mâine totul va fi la fel. Ai să te trezeşti şi ai să zâmbeşti ca şi până acum. Ai să râzi la aceleaşi glume, ai să te bucuri de aceleaşi lucruri mici. Poate că o să şi plângi. Sigur o să te întristezi. O să crezi, o să visezi, o să speri ca şi până acum. O să cauţi în continuare. Şi-o să mergi mai departe.”

A închis ochii. Şi apoi a pus momentul acela într-un buzunar. Un moment din altă viaţă. Una care ar fi putut să fie. A ei. A altcuiva. Ce mai contează acum?

The artist in us...

Oana a lansat o leapsa foarte draguta. Am incercat si eu.

Go to Wikipedia. Hit “random”. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.


Go to “Random quotations” . The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” . The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

Use Photoshop or similar to put it all together.
 

 
Cred ca as canta balade. Sau poate un pic de electro funk :))